Ianuarie 13, 2012

omul statistic

Bulibaşă absolută peste o ţigănie absolută

Traian Băsescu, adică preşedintele ţării, nu are dreptul la iniţiativă legislativă. Drept urmare, legică şi logică, nu are dreptul, prin fişa postului, să propună legi legislativului, spre dezbatere. Aşa că, proiectul de Lege al sănătăţii este ilegal. Nu ştiu de ce, Opoziţia, media, asociaţiile profesionale, opinia publică etc. nu au pornit de aici. Nu se poate dezbate ceva ce este ilegal. Toţi ne plângem că Băsescu poate face, şi face, ceea ce vrea el, dar tocmai noi, din prostie, îl acredităm şi-l lăsăm să continue, la modul „vesel”.
Ceea ce se întâmplă în media, mai ales la tv, nu este o dezbatere, nu este un dialog, pentru că, de-o parte este Băsescu, de cealaltă Opoziţia, media etc. Or, în afară de înjurături şi umilinţe, Băsescu n-are nimic de spus argumentat. Că este nevoie de o nouă lege nu este un argument, că trebuie însănătoşită sănătatea nu este un argument, ci o premisă. Băsescu nu poate vorbi argumentat decât despre gâlceavă, batjocură, dosare de şantaj, bani şi voinţă de putere. Despre încălcarea, fără jenă şi cu bună ştiinţă, Constituţiei şi a legilor în vigoare. Şi, că aici se pricepe, despre felul cum se bea wisiki, câte-un pic, până la fundul dimineţii.
Că cei care l-au ajutat pe Băsescu să-şi pună în operă gândurile aburinde în domeniul sănătăţii sunt neprofesionişti, se vede din faptul că n-au făcut nici măcar un amărât de studiu de fezabilitate şi nici unul de impact asupra societăţii. Sunt la fel de neprofesionişti în domeniul lor ca şi Băsescu în domeniul politic. Pentru că, oricât l-ar pupa unii şi altele, pe dinainte sau pe dinapoi, Băsescu ne este un om politic în înţelesul democratic, european al termenului. Că iubeşte Puterea şi că o vrea toată pentru sine este o altă problemă, care ţine de totalitarism şi dictatură. Un dictator, deşi influenţează politica ţării sale, nu este un om politic. Nu este decât un dictator. Când Puterea, pe care o deţine un singur om sau un „trib” mafiot, este Adevărul, atunci nu mai putem vorbi de om politic, ci, pur şi simplu, de un dictator. Cu multe sechele fizice şi psihice, cu paranoia, cu lipsă de discernământ şi impotenţă.
Toate acestea să văd limpede în felul cum s-a comportat faţă de Raed Arafat, unul din cei mai performanţi români ai momentului, care, gafă enormă în ochii lui Băsescu, nu face bani, milioane de euro din care să cotizeze în conturile Puterii.
Nu numai că Legea (în proiect) este ilegală, fiind propusă de preşedinţie, dar Băsescu încalcă, cum de atâtea ori, prevederile constituţionale care vorbesc despre separarea puterilor în stat. Drept urmare, nu Boc, şeful guvernului, este cel care l-a dat afară pe dr. Arafat, ci Băsescu, care, cu mintiuca lui mică (sic) de dictator, crede că el este bulibaşa absolută a ţării.
În fapt, Băsescu chiar asta se crede şi este: bulibaşă absolută peste o ţigănie absolută.

Anunțuri
Ianuarie 11, 2012

Vorbe şi cuvinte politice

1. Asumarea răspunderii Guvernului, adică el centrează şi tot el dă cu capul. Una din marile mârşăvii ale actualei puteri. Nu mai suntem pe vremea lui Cuza, ca să fie nevoie de o lovitură de stat pentru a impune reforme necesare în modernizarea statului.

Asumarea răspunderii înseamnă dictatură şi, ca atare, trădare a interesului naţional şi a sistemului democratic. Aici ungurii şi trădătorii din UNPR au o vină imensă. Parlamentul actual nu are decât penibila funcţie de a legitima dictatura. Actuala putere compromite aproape total legislativul, şi aşa compromis.

2. În fapt, Băsescu şi-a creat (prin şantaj, trădare, cumpărare etc.) o Mare Adunare Naţională pe stil comunist. Nu mai are acum nevoie de un parlament unicameral, pentru că îl are. Şi nici de 300 de parlamentari, pentru că se poate cu mai puţini.

3. Atât Funar, cât şi nenorocitul de Apostu nu sunt clujeni, sunt venetici. Unul din Sânicolalul Mare, din Banat (de-al lui Cur negru), altul din Focşani. Când mă gândesc că şi Liţiu era cât pe ce să ajungă primar, apucă groaza. Ar trebui impus, pentru primar dar şi pentru consilieri, un criteriu care să aibă în vedere vieţuirea unui anumit timp al candidatului în Cluj. Eşti clujean, poţi, nu eşti clujean, nu poţi conduce oraşul.

4. „Este mult mai uşor să rezolvi problemele făcând abstracţie de preferinţele cetăţenilor şi ale aleşilor. Ori, esenţa regimurilor constituţionale-pluraliste este de a nu putea rezolva problemele fără a obţine asentimentul celor aleşi. Dar, atunci când reprezentanţii cetăţenilor uită problemele şi nu se mai gândesc decât la propriul joc, intervine o corupţie care afectează însăşi esenţa regimului. Atitudinea intelectuală şi morală necesară regimului a dispărut.” (Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, ed. ALL Educational, Buc., 2001, trad. Simona Ceauşu, p.132)

5. Prima „reformă” a lui Băsescu a fost aplicată Flotei maritime române. Drept dovadă că ea există, dar în proprietatea altora. Aici a fost vorba în primul rând de bani, dar a fost îndreptată împotriva statului român şi, caracteristic pentru Băsescu, împotriva colegilor săi din marina română. Dacă el nu mai poate fi pe mare, atunci să nu mai fie nimeni. Asta înseamnă răzbunare. Răzbunarea, oricum ar fi ea, ţine de barbarie, ea ţine de o civilizaţie necivilizată.

Au urmat apoi alte „reforme”: codul muncii, codul fiscal, pensionarii, legea învăţământului etc. Toate făcute de-a curmezişul intereselor majore ale cetăţenilor români (cel puţin în câteva dintre prevederile lor).

Mai nou, are treabă cu constituţia, cu sănătatea şi cu organizarea teritorială a ţării. Sigur că toate aceste domenii trebuie reformate, dar nu după bunul plac al lui Băsescu. Bunul plac al Băsescului înseamnă dictatură. Are o majoritate parlamentară cu ajutorul căreia poate trece aproape orice lege prin legislativ. Bunul plac înseamnă bani, milioane de euro. Ajunşi în conturile sale şi ale mafiei pe care o dirijează şi de care este dirijat. Nu mai face bişniţă cu ţigări, cafea, electronice etc., cum făcea înainte de ’89, acum vinde spitale care funcţionează mai bine sau mai prost, dar este nevoie de ele. Nu numai spitalele se privatizează, deocamdată doar managementul, dar cu bani publici, ci şi Casa Naţională de Sănătate. Aici este vorba de sume foarte mari de bani care vor fi administrate în folosul clientelei mafiote a lui Băsescu şi a PDL.

Sunt sigur că rezistenţa la schimbare, cu care toţi actorii politici sunt de acord, nu ar fi aşa de mare dacă la putere nu ar fi o coaliţie organizată în sistem mafiot. Acolo unde sunt intelectuali, zice Băsescu, rezistenţa la „reformele” sale este foarte mare. Foarte adevărat, numai că prostalăul explică acest fapt spunând că intelectualii pricep mai greu, adică sunt mai bătuţi în cap decât minerii, care n-au făcut mare tărăboi când s-a „reformat” sistemul minier. Zice tot el, ca să dea un exemplu. Şi acest nimeni face parte din „elita” politică a ţării.

În România, după mijlocul secolului XX, singurul sistem politic stabil a fost cel de dictatură. Încă nu am ieşit mental din dictatură, de aceea nu ni se pare (unora, mulţi) că ceea ce face Băsescu şi mafia lui este un atentat grav la ceea ce ar trebui să fie un sistem democratic. Ni se pare a fi firesc, domestic şi de bună credinţă, când, de fapt, regimul democratic de la noi stă bine înfipt în dictatură, în totalitarism.

Cea mai bună dovadă este media. Cumpărată sau şantajată, pusă cu botul la osanale, ode şi ditirambi cântate puterii. Doar un singur ziar nefavorabil puterii, doar o singură televiziune. Poate două. Aşa stând lucrurile, nu mai poate fi vorba de libertatea de exprimare, de libertatea cuvântului. Dacă vrei să ai de lucru, trebuie să taci, altfel pleci cu prima ocazie. Şi ocazii, pentru cei care nu tac, sunt zilnic.

În fapt, noi nu avem guvern, avem doar FMI. Nu suntem o ţară liberă. Şi nu pentru faptul că, intrând în UE am renunţat la o parte din suveranitate. Ci pentru faptul că trăim în dictatura lui Băsescu şi a FMI. O ţară cu un regim politic totalitar nu este o ţară liberă. O ţară care nu are o clasă de mijloc bine articulată nu este o ţară liberă. O ţară condusă de un beţiv, cu mentalitate de beţiv, nu este o ţară liberă. Nu este decât o ţară condusă de un beţiv. De un beţiv şi de o damă.

Nici Băsescu, nici PDL, nici FMI nu ne vor binele, ne vor banii. Nu suntem conduşi de o oligarhie politic, de neocolit, zice Reymond Aron argumentat, ci de una economică, mai precis de una organizată după sistemul mafiot.

Ceea ce se întâmplă în Poliţie, la Bucureşti şi, bănuiesc, şi în ţară, este cum nu se poate mai ilustrativ în ceea ce priveşte actuala guvernare. De unde putem face rost de bani? De la şoferi, de la curve. De oriunde. Ce facem cu banii? Îi băgăm în propriul buzunar. Modelul folosit de poliţiştii bucureşteni este copiat după modelul folosit de putere. În fond este unul verificat. Numai că cine poate trage la răspundere puterea?

Martie 8, 2011

omul statistic

Câteva epigrame dintr-un volum, în pregătire (de vreo trei ani), intitulat Cina din taină.

Băsescoisme

*

Mă tot îmbăt cu apă rece

Şi beţia cu apă nu trece.

Dar am să beau pălincă de prună

Să fiu limpede măcar o lună.

*

Am pornit de la îngheţată,

Nu de la Flota flotată.

Şi-am ajuns ministru şi primar

Şi preşedinte particular.

*

O constituţie nu mi-e de-ajuns,

Vreau o bibliotecă-ntreagă!

Sunt cel mai cel, dacă sunt uns,

Şi nu e nimeni să mi-o tragă.

*

Am adus cu mine Flota pe pământ

N-am vândut-o toată, pe cuvânt.

Şi ca să nu dau, mă-sii, de belea,

Am vândut doar apa de sub ea.

Martie 6, 2011

omul statistic

Privatizarea corupţiei

 

Se vede că, după ce au tras partidul pe dreapta rutieră, Băsescu-Boc şi găştile pedeliste pline de regine şi regini, acum, când ţara dă semne evidente de ieşire din menopauză, cu toţii vor să învârtoşeze PDL. O faptă politică stimabilă, dacă n-ar fi să ne gândim decât la cele trei matroane blonde de-a binelea: Anastase, Turcan şi Udrea.

Aşadar, după ce a modernizat ţara-ţărişoara, PDL vrea să se modernizeze pe sine. „Modernizarea” ţării a constat în politizarea (90%?) acesteia, crearea unui stat-partid, unui stat structurat clientelar (alţii ar zice mafiot) din vârf până la rădăcină.

Exact ceea ce au făcut comuniştii, în România şi aiurea, ajunşi la putere. Au creat un stat mafiot, cu comanda la primul secretar. „Ana (Pauker), Luca şi cu Dej, bagă spaima în burgheji!”, până nu a mai rămas decât Dej. Se scanda atunci. Acum n-a mai rămas decât Băsescu. Toate instituţiile statului au fost puse în „slujba poporului”, adică subordonate partidului, şi populate cu incompetenţi. Incompetenţi, dar comunişti.

Apoi a urmat „marea epurare”, care a constat în lepădarea de neprofesionişi, neperformanţi, corupţi. Partidul unic a ajuns Unicul. Exact acest fapt propune competentul Boc partidului competentului Băsescu, când spune, de-a moaca, că, în trei-patru luni, toţi „numiţii” de partid vor da examen de competenţă. Evident că vor să scape de proşti, dar, mai ales, vor să se ştie în partid că nimeni nu-i bătut în cuie şi, desigur, dă bine la imagine publică.

„Epurarea” va duce la o şi mai mare centralizare a statului şi la o şi mai mare supunere la „voinţa de partid” a instituţiilor sale. Ceea ce numai liberalism nu se poate numi, ci drum spre dictatură. „Epurarea” lui Boc, poate cu Boc cu tot, va însemna o şi mai mare politizare a tuturor instituţiilor statului. „Iepurarea”, să nu uităm, se va face înainte de alegerile locale. Fapt semnificativ, pentru că, prin zisa iepureală, se va „privatiza”, în beneficiu de partid, întreaga mare corupţie. În fapt, numai corupţia n-a fost până acum privatizată. S-a folosit de ea toată lumea politică. „Corupţia din vămi” a pus pupăza peste colac. În sensul că, în marea corupţie sunt multe verigi slabe. Ca atare, trebuie privatizată şi reorganizată. Dacă nu, de unde bani? De unde siguranţa tuturor că vor câştiga alegerile? Siguranţa vine de la domn’ Blaga. „Fiţi liniştiţi, dragi colegi, a zis Vasile Blaga, vom câştiga!”

(Să fim bine înţeleşi, corupţie presupune acces ilicit la banii contribuabililor. Marea majoritate a „capitaliştilor” români fac afaceri cu statul, cu banii contribuabililor.)

Privatizarea marii corupţii (cât e aceasta lipsă în bugetul de stat?) este calea sigură a revigorării PDL. Ceea ce nu a înţeles încă Cristian Preda et co. Degeaba eşti creştin (cristian), dacă n-ai bani. Şi, dacă n-ai bani, nu eşti pedelist. Ca atare, nu eşti de dreapta. De aceea au câştigat talibanii.

Martie 5, 2011

omul statistic

Despre clientelă

 Înconjurat de ,,o curte de clienţi şi de liberţi muncitori şi nu lipsiţi de recunoştinţă”, după cum spune Fronton, o familie se bucura de strălucire pe scena publică a notorietăţii, cu condiţia necesară şi suficientă ca să fie privită demnă de a face parte din clasa conducătoare. ,,Am avut mulţi clienţi”, scrie un libert îmbogăţit, pentru a-şi ilustra reuşita.

Ce este oare un client? Este un om liber care vine să-şi aducă omagiul capului de familie şi se proclamă cu mândrie clientul acestuia; este bogat sau sărac, are putere sau este un biet nenorocit, uneori mai puternic decât patronul căruia i se închină; unii vor să facă o carieră publică şi mizează pe protecţia  patronului;  alţii sunt  oameni de afaceri şi  patronul îşi va  pune în joc influenţa politică pentru interesele lor, cu atât mai bucuros cu cât aceste interese coincid cu ale lui; alţii sunt nişte pârliţi, poeţi sau filosofi, fără alte mijloace de trai decât pomenile patronului (printre ei mulţi greci) şi care, nefiind oameni din popor, găsesc munca degradantă şi preferă să trăiască de pe urma protecţiei marilor nobili; în sfârşit, vin cei destul de puternici pentru a aparţine aceleiaşi societăţi ca şi patronul, care pot năzui aşadar la un legat drept mulţumire pentru omagiile aduse de ei (printre ei se află câteva dintre cele mai înalte personaje ale imperiului, cât şi liberţi ai împăratului, administratori atotputernici): un moşneag bogat fără urmaşi avea mulţi clienţi de acest fel.

Mulţimea aceasta extrem de pestriţă făcea în fiecare dimineaţă coadă la uşa patronului, la ora când cântau cocoşii şi când se sculau romanii. Au venit cu zecile, uneori cu sutele. Asaltate sunt şi multe notabilităţi de cartier, dar de către mai putini oameni; departe de Roma, în cetăţi, notabilităţile cele mai de vază ale ţinutului au de asemeni clientelele lor. Nu ne poate surprinde faptul că un om bogat sau influent este înconjurat de protejaţi şi de prieteni interesaţi; la romani, însă, faptul acesta evident devenise un rit, o instituţie: Oamenii de rând, scrie Vitruviu, sunt cei care fac vizite, dar nu primesc. Cine era clientul unui patron nu pierdea nici un prilej să se proclame ca atare pentru a se făli şi a sublinia influenţa patronului; se numea pe sine ,,clientul lui cutare”, ,,intim în casa lui cutare”; cine nu era un om de rând, ridica din banii săi o statuie patronului, într-o piaţă publică, uneori chiar în casa acestuia; inscripţia de pe soclu enumera toate funcţiile publice ale patronului şi indica totodată numele clientului donator. În asemenea cazuri, un patron blajin protesta, spunând că termenul ,,prieten” ar fi fost mai potrivit; astfel încât ,,prieten” a devenit sinonimul măgulitor al cuvântului ,,client”.

Salutarea de dimineaţă este un rit: omiterea ei ar fi fost ca o tăgăduire a legăturii de clientelă. Oamenii fac coadă în veşmintele de ceremonie (toga); fiecare vizitator primeşte un fel de bacşiş simbolic (sportula) cu care cei mai nevoiaşi îşi pot cumpăra ceva de mâncare; de altfel bacşişul se substituise împărţirii de alimente…  Clienţii sunt introduşi în anticameră după regulile unei ierarhii cât se poate de stricte, unde reapare cea a organizării civice; la fel se procedează la cină: diferitelor categorii civice li se servesc mâncăruri diferite şi vinuri de calitate diferită, după demnitatea respectivă; fiecare amănunt subliniază ierarhia. Cu alte cuvinte, ,,pater familias” nu primeşte salutul individual al câtorva prieteni, ci, mai degrabă, primeşte în casă o parte a societăţii romane, care intră în bloc, cu gradele şi inegalităţile publice şi asupra căreia el exercită o autoritate morală; aşadar, este întotdeauna mai savant decât clienţii lui. ,,Un patron bogat, scrie Horaţiu, ne conduce asemenea unei mame grijulii şi ne cere să avem mai multă înţelepciune şi virtute decât are el.”

(Philippe Ariés şi Georges Duby, coordonatori, Istoria vieţii private, De la Imperiul roman la anul o mie, volumul I, traducere de Ion Herdan, ed. Meridiane, Bucureşti, 1994; Paul Veyne, Imperiul roman, pp. 96-97)

Întâi, se vede că ne tragem şi din romani; doi, se vede că, dacă privim şi în alte epoci, „clientela” este o constantă social-politică a tuturor colectivităţilor. În fapt, aştepţi ca actul de „umilinţă” să-ţi fie răsplătit, mai ales dacă nu eşti libert de-al patronului.

Împăratul era primul dintre patroni. Putea, aşadar, să i se spună şi zeu.

De unde, iată-l pe „Zeus” al nostru.

„Urmaşi de-ai lui Traian Băsescu”, a spus Udrea. Uite-i că acum, când se luptă aprig între ei, chiar aşa sunt. Urmaşi, epigoni, re-degeneraţi.

Nici unul dintre ei nu are ceea ce-i este propriu lui Băsescu: ura. Fără limite, fără întoarcere, fără obiect aproape. Adică ura în sine.

„Modernizarea” statului nu este decât o anarhie. Max Stirner este modelul şi ideologul lui Băsescu. Cel din Unicul şi proprietatea sa.

Când Băsescu spune că ceilalţi politicieni sunt mici, vrea să spună că el este „Eu, unicul”. Ajuns preşedinte, îi stă cum nu se poate mai bine la îndemână să-şi realizeze Unicul. Ca singura sa proprietate, dar şi ca întreaga proprietate (ţară) ca fiind a lui.

„Ce este deci proprietatea mea? Nimic, decât dacă se află la dispoziţia forţei mele! La ce proprietate am dreptul? La fiecare (oricare) la care eu mă îndritui. Dreptul proprietăţii Mi-l dau (eu însumi), luându-Mi proprietate, ori dându-mi puterea proprietarului, puterea deplină, îndrituirea.” (Max Stirner, apud Richard Reschika, Trei eretici ai gândirii: La Mettrie, Ludwig Klages, Max Stirner, Traducere şi postfaţă de Andrei Zanca, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2008, p. 68)

„Toate adevărurile sub Mine, îmi sunt dragi; un adevăr deasupra Mea, un adevăr după care eu ar trebui să Mă ghidez, nu cunosc. Pentru mine nu există nici un fel de adevăr, căci dincolo de Mine nu trece nimic! Nici fiinţa mea şi nici fiinţa omului nu trec dincolo de Mine!” (M. Stirner, apud op. cit., p. 71)

„Treaba mea nu este nici divinul, nici umanul, nu-s nici adevărul, binele, justul etc., ci singură ceea ce-mi aparţine şi nu este una generală, ci – unică, cum eu sunt unic. Nimic nu-mi e mai presus de Mine.” (p. 47)

 Întrebarea este ce ne face să stăm aproape impasibili şi să ne uităm la acest terorist cum ne distruge?

Aşa am face şi noi?

Nu ne pasă?

Nu ştim că este chiar atât de rău?

Mulţi îl susţinem?

Nu avem puterea să o facem?

Suntem încremeniţi în neputinţă. Dar i-am ales să ne dea socoteală şi, la o adică, să-i schimbăm. Ce ne opreşte să-i schimbăm? Au deja atâta putere încât nu le mai putem face nimic?

Nu i-am ales definitiv pentru patru ani dacă nu pot, nu ştiu, sau fac răul.

„Ereditatea” de patru sau cinci ani este dată de performanţă. Aceasta este dată de succes, de logica în care acţionează, de previzibilitate, de felul cum se mişcă pe plan extern.

Am ajuns să fim închişi, din nou, în propria noastră ţară. Batjocoriţi, chinuiţi, umiliţi. Minţiţi. Furaţi.

Am ajuns să ne urâm între noi, pentru că numai această perspectivă ne-a rămas. Ce poate face o masă de oameni fără perspectivă, fără coeziune, fără un ţel comun? Membrii haitei se „mănâncă” între ei. Munca nici unuia nu mai este nici cerută, nici apreciată de comunitate.

Cel mai mare pericol la care suntem supuşi este atentatul asupra muncii. Nici o muncă nu mai este individuală, în munca fiecăruia este încorporată munca a altor sute, mii de oameni. Munca omului este viaţa sa. A nu produce ceva de care comunitatea, prin piaţă, să aibă nevoie duce la inconfort fizic, economic, moral, psihologic. Duce, în final, la ruinarea sentimentului naţional.

Nu doar faptul că munca parlamentarilor nu este percepută ca fiind un bun necesar, dar munca fiecăruia din colectivitate este fără folos.

De ce atunci trebuie să plătim munca unuia care este evident că nu lucrează în folosul comunităţii, că de munca lui nu are nimeni nevoie. De ce trebuie să-i plătim munca dacă ea ne este inutilă? Ba, mai rău, ne dăunează.

Se spune că numai atât ne putem permite, la câţi bani avem. Dar atunci de ce plătim munca inutilă a serviciilor secrete, a instituţiilor menite să apere comunitatea de tot felul de „boli” sociale?

Nu ne putem permite să plătim munca acelora care nu duce la nici un rezultat. Nu ne putem permite să plătim „ascultarea” fiecăruia dintre noi doar pentru faptul că „celor de sus” le vor fi de folos dosarele pentru a ne şantaja.

Se pare că putem trăi fără Dumnezeu, dar nu şi fără Diavol. Că suntem, oarecum, fascinaţi de el. Frică, supunere şi admiraţie.

„… omul puternic îşi manifestă puterea silindu-şi supuşii nu să facă ce vrea el, ci „să vrea ceea ce ei nu vor”.” (André Glucksman, Discursul urii, Trad. Ileana Cantuniari, Humanitas, Buc., 2007, p. 54)

Dacă judecăm politicul ca făcând parte, ba chiar fiind o economie de piaţă, atunci putem constata că munca depusă de unii nu se mai cere pe piaţă, dar că, noi, fără să vrem, trebuie să o plătim. Ba mai mult, trebuie să-i suportăm consecinţele de-a dreptul falimentare. Noi finanţăm falimentul politic al unei activităţi, munci de care nu avem nevoie.

Până la suspendarea lui Băsescu am putea face altceva: să nu-l mai plătim. Ca semn al ineficienţei muncii sale. La fel şi cu Boc şi al său guvern.

A trăi bine înseamnă a trăi ca mine. Ca Băsescu. Ceea ce se şi realizează pas cu pas. Avem deja mai multe în comun cu felul lui Băsescu de a fi, decât avem cu noi înşine. Încet, dar sigur, devenim mici băseşti, mici animale fără stăpân. Pentru că Băsescu, de ordin divin fiind, nu are stăpân. Deasupra lui nu este decât un alt Băsescu, un altul-acelaşi, unul peste altul, până în cer. Cerul şi pământul sunt populate cu unul şi acelaşi personaj. Era mai bine când eram oameni. Acum pare că ne schimbăm, ne-am schimbat statutul ontologic, nu ne mai definim de la fiinţă, ci de la Băsescu. Ca să nu mai vorbim de statul moral, intelectual, politic.

Suntem o gândire care nu gândeşte, o voinţă care nu mai voieşte nimic, o morală care binecuvântează crima.

Nici măcar frică nu ne mai este, pentru că dacă nu gândeşti, nu ţi-e frică, dacă taci, nu ţi-e frică, dacă nu faci nimic, nu ţi-e frică. Dar ar trebui să ne fie frică de faptul că devenim mici băseşti, cărora nu le este frică de nimic. Nici măcar de moarte nu ne mai este frică, pentru că nu ne pasă că murim nedemn. Or, cea mai mare demnitate a omului este moartea sa. Ne-am pierdut-o. Murim doar statistic, îngropaţi într-un cimitir fără cruci, fără nume pe cruci, fără tumuli. Groapa comună nu este un cimitir. Există doar un cosmos al cimitirului, nu şi al gropii comune, care anulează demnitatea morţii.

România lui Băsescu tinde să devină o groapă comună, fără demnitate, deci fără viaţă.

Martie 4, 2011

Hai, Pa!

N-o să-mi public pe blog toate „articolele” scrise cu un an  în urmă, dar, de-atunci faptele nu s-au schimbat, cei despre care scriu sunt tot la putere, sunt la fel. Deocamdată, n-am pic de putere şi de tragere de inimă să scriu despre ei. Ar trebui, în mare parte, să reiau aceleaşi gânduri, ceea ce nu te-ndeamnă câtuşi de puţin la scris.

Hai, Pa!

Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna PDL, adică Traian Băsescu, (cel votat de toţi românii de pretutindeni, ba şi de „românii de două voturi”), a avut pe cine da vina pentru situaţia plină de dezastru în care ne aflăm. Ba consilierii primăriei, ba liberalii, ba social-democraţii, ba FMI, ba, mai consistent, criza.

Trăim, de un an şi-un pic, într-o societate pedelistă multilateral dezvoltată, într-o societate în vârful căreia se află lipsa cronică de viziune politică, economică, socială.

Constatăm, fără nici un pic de uimire, că singura lor putere şi acţiune este aceea de a da vina pe alţii şi de a clama: „noi suntem nevinovaţi!”

Evident că, cei mai vinovaţi sunt cei care i-au ales, pentru că au avut încredere în ei. Că pot. Vinovată este nevinovăţia lor fără margini. Alţii îi spun prostie.

Dar şi noi, ăia care înjurăm de mama focului, suntem vinovaţi. Vinovaţi că nu facem nimic, deşi vedem, cu vârf şi îndesat, că nu e bine când e foarte rău. Şi e foarte rău. Aşa că, în aceeaşi bună tradiţie băsescoină şi pedelescoistă şi noi trebuim arătaţi cu degetul al treilea ridicat în poziţie verticală.

Democratic vorbind, n-avem decât votul la îndemână, care vot nu va veni decât peste vreo doi ani. Până atunci „Hai, Pa!”

Democratic, am mai avea dreptul la opinie, la vorbe-n vânt. Numai că, fie din lipsă de spaţiu, fie din considerente economice (publicitate), fie din teamă, prea puţine ar fi gazetele care ţi-ar găzdui opinia. Unde mai pui că, dacă-l înjuri pe Băsescu, pe Boc, guvernobocul şi pe pedelei, atentezi la siguranţa naţională, la bunăstarea poporului şi te pişi în mare ca să se răstoarne. Numai că, dacă nu gândesc cei „aleşi”, tu, votalău nenorocit, ce poţi gândi, ce poţi screme cu mintea ta de „nime-n drum”?, ţi se va spune.

Democratic, ar mai fi ieşitul în stradă la plimbat lozinci, pancarte şi vuvuzele. Noi nu putem încă ieşi în stradă decât pentru a-l preamări pe Ceauşescu, nu pentru a da jos, dracului, guvernobocul. Şi cu atât mai puţin pe Băsescu, şeful, asemeni sieşi, impotentului executiv.

Cât despre Opoziţie, Dumnezeu cu mila. Mila Domnului stă în trădători. Ce-i drept, opoziţia a dat jos guvernobocul, dar nu s-a putut opune instalării aceluiaşi prim-ministru de mâl (ca să nu zic rahat) în fruntea unui executiv băsescoin. Aici a venit, din afundul pământului, mila Domnului prin trădători. Aici şi, mai apoi, la moţiunea de cenzură din acest an. Au lipsit opt voturi ca băsescobocul să plece. Se poate întreba dacă trădătorii îi vor trăda pe trădători, întorcându-se la mămicile lor. Acum, că au partid, cum să-şi trădeze partidul?, se va răspunde.

Băsescoboci sunt şi maghiarii, n-au trădat. Au pus botul. Cum să plece ungurii de la ciolan? Deşi puteau ajunge la altul.

Cum să plece Boc din poziţia de „Elenă” orală, când el este adevărata Elenă constituţională a lui Băsescu? Boc este prima cocoană (tanti) a acestei ţări. Bărbaţii îl pot invidia pe Băsescu pentru cuplul lui reuşit de homo homini, căci Boc, deşi dă (inutil) din clanţă, face ceea ce i se spune. Rabdă tot, înghite tot, nu face scandal când se-mbată (de putere) stăpânul şi-i trage câteva palme instituţional instituite peste căpăţână. Ori peste bot. Proaspăt ras, surâde galeş, cu ochii crăciţi, cu buzele făcute pâlnie şi cu bucile obrazului unse cu libido libidinos, pudic şi politic.

Cuplul Băsescu-Boc este tot ceea ce ţara asta a putut da, şi-a putut da sieşi, pentru a călca şi cu stângul şi cu dreptul, ba şi cu mâinile, pentru că acum merge în patru labe, în rahat. În jeg. În scârbă. În lipsă de onoare şi demnitate. În umilinţă şi frică. În dictatură. Iar când e dictatură, nu dictatura e de vină, ci alţii, întotdeauna alţii. De aceea Băsescu, băsescobocii, guvernobocul şi alţi trădători şi antiromâni dau vina pe alţii. De aceea întotdeauna alţii sunt vinovaţi. Or, vinovaţii trebuie să plătească, să sufere, să tacă şi, dacă nu fac ceea ce li se spune, să moară. Dictatura se instituie pentru ca pălmaşii s-o ducă mai bine, să tacă mâlc şi să recunoască că (sic) o duc cu mult mai bine, mult mai bine, foarte bine, extraordinar. Care criză?, întreabă băsescobocii, nu noi suntem vinovaţi pentru criză, nici măcar pentru dictatură nu suntem vinovaţi, căci a mai fost şi este. Chiar şi mafie a mai fost şi este.

Trăim în ţara în care doar alţii sunt vinovaţi. Alţii de dinaintea băsescobocilor, adică trecutul. Băsescu mi-ar spune: Vinovată e mă-ta, că n-a rămas fată mare! Trăim într-o ţară care nu are prezent şi, dacă mai stau nevinovaţii la putere, nici nu ştiu ce mare ratat de viitor.

18 iulie 2010

Martie 3, 2011

Propunere de legalizare a fericirii sau legea şobolanilor fericiţi

Voiam să încep altfel acest bolg, dar nu mă lasă evenimentele. Uite că este cineca care „sare” peste statistic. Adică în nefirescul statisticii. Astăzi e pe toate posturile tv. Vrea să fie eutanasiat. Mi-am adus aminte că am scris despre asta, dar n-am publicat nicăieri. Atunci nu era pe bune, iată că acuma este.

Alte comentarii mai târziu.

Propunere de legalizare a fericirii sau legea şobolanilor fericiţi

Probabil că n-au fost prea mulţi aceia care au crezut că, votându-l pe Traian Băsescu, îl votează (şi) pe Emil Boc. De crezut, aşadar, nu se poate şti câţi au crezut, dar de gândit, au gândit adânc, lat, înalt şi pustiu, până la fund. Nu se poate şti nici dacă-au fost plătiţi să fie proşti, şmecheri şi deştepţi. Şi, după ce-au fost plătiţi, să şi creadă că sunt proşti, şmecheri şi deştepţi, ba să şi gândească raţional (sic) că sunt proşti, şmecheri şi deştepţi.

Şi, când mă gândesc că Transilvania a fost aceea care a ţinut sus în ştampilă topul prostiei, îmi vine să propun să se voteze în parlament, poate chiar cu unanimitate, o lege mai specială a eutanasiei şi să mi se aplice, întâiaşi şi-ntâiaşi dată, mie. Legea ar trebui să prevadă, în mod expres, că pot muri de voie bună, că pot muri cu zile şi cei care mai au zile. Că românii pot muri nu numai de moarte bună, ci şi de voie bună. Cum ar veni, că poţi muri la cerere. La cererea ta sau a unuia drag ţie. Iar în cazul de după vot al Transilvaniei, la cererea lui Băsescu sau Boc. Mai ales la cererea lui Boc, că pe el l-am văzut cu toţii cu coasa-n mână. No, atunci n-am ştiut care-i skepsisul, da’ acum ştim. (Pe cocoana Elena Udrea n-o bag hit et nunc, că pe ea n-am văzut-o decât călărind, da’ nici atunci nu ne-am prins cine-i calu’.)

Deci: parlament unicameral cu o singură odaie, 300 de aleşi – de preferinţă din Ardeal, că ardelenii-s mai beţivi, şi-n loc de 1 (unu), ajuns deja la stadiul de ciroză politică, să avem 300, ca să poată gândi mai uşor – şi legea specială a eutanasiei şi eutanasierii.

Şi-atunci, dacă nu s-ar găsi şobolani pentru experimentul unei cât mai corecte, umane şi creştine eutanasieri, ar veni, cu gura plină de vorbe ca la balamuc, domnul Băsescu şi Boc (sic) şi te-ar trece pe lista lungă a viitorilor şobolani de voie bună.

Evident că, primii care ar fi trecuţi pe lista de sacrificiu ar fi cei care au mai fost sacrificaţi şi până acum: pensionarii. Şi, ca să se-nveţe minte încă de mici: copiii. Şi dascălii lor, care-i învaţă să scrie şi să citească.

Trecut pe listă (pe grupuri mici, pe pâlcuri, pe cirezi, la grămadă ordonată sau încolonată), ai fi, în sfârşit, fericit. Nu ţi-ar mai păsa că mori ca un şobolan, din moment ce ai pune o mână de moarte la experimentul inedit al fericirii de bună voie.

Nu glumesc, eu propun doar să se legalizeze o stare cât se poate de reală, cât se poate de concretă. Decât să murim ilegal, mai bine să murim de voie bună, cu legea fericirii în mână. Protejaţi şi binecuvântaţi de ea. Cu legea-n mână, nu s-ar mai numi sinucidere dorinţa noastră de fericire, iar popii cei bărboşi care urmează linia continuă şi fără curbe, ne-ar putea îngropa dracului fără nici o dispensă de la procurorul general al vieţii de apoi.

Şi, la o adică sau la două adicăuri, ce ne-ar consta un mic referedum care ar institui eutanasierea ca fericire? Şi cine n-ar vota cu „da”, ca măcar şobolanii să poată fi fericiţi.

Şi Băsescu. Şi Boc.

Ioan Negru

11 ferbuarie 2010